Căpitanul Corneliu Zelea Codreanu în viziunea lui Tudor Arghezi:poezia Făt-Frumos

Unde-a plecat, călare, Făt-Frumos,
De nu se mai zăreste nicăierea,
Oricât și-ar pune soarele puterea,
Oricât s'ar pogorî luna de jos ?

Munții pustii, cu piscurile cată
Mâhniți, din cer, în valea de granit,
Ca să-l mai vadă, cel putin o dată,
Viu dacă-i viu, sau mort de-o fi murit.

Cântecul lui, de care țara toată
Era învăluită ca-ntr'un vis,
De sta și ochiul șoimilor închis
În ascultare, s'a oprit deodată.

S'a rupt din codri, s'a pierdut din șes
Și, goală ca de suflet, tristă, țara
Nu mai găsește parecă'nțeles.
De ce e ziuă și se lasă seara.

Fluierul lui cânta și'n cingătoare,
Și zeci de sate albe, fermecate,
Cu sute de feciori și de fecioare,
Îl ascultau doinind pe înnoptate.

Se deșteptau cu doina lui în zori,
Se'ndrăgosteau la cântecele sale
Și se simțeau logodnicii ușori
Și mai frumoși, călcând în iarba moale.

Împrietenit cu cerbii și mistreții
Si nins cu fluturi jucători în cete,
Jivinele-l priveau ca niște fete
Și cu sfiala dulce-a tinereții.

Unde-a plecat că n'are nimeni știre
Fătul-Frumos, cu negre plete grele,
Cu ochi albaștri, plini ca de mărgele,
Și cu sprînceana'n jurul lor subțire ?

A coborât din munți, pe stânci, călare,
Și patru nopti a scăpărat pământul,
De subt copitele nerăbdătoare
Ce s'au luptat cu cremenea și vântul
Și luându-si fluier, însă și secure,
Și arme grele, 'n mâna lui ușoare,
Trecu, ca o săgeată prin pădure,
Și ca un fulger purtător de soare.

El străbătu întreaga țară,
Iar Dunărea nevrând să-i facă loc
O spintecă, sburdând, pe la mijloc
Cu pieptu'n unde și cu coifu-afară

Și s'ar fi zis că negrul armăsar,
Cu nările suflând la fața apei,
Pe Dumnezeu îl duce, sau măcar,
Pe un trimis al lui Traian și-al Papei.

Neamul ursuz din țărmul de sub lună,
Neam trist, urât, și hâd și sângeros,
Amenințase doinele lui Făt-Frumos,
Mândria lui și voia lui cea bună.

Iar Făt-Frumos, oprindu-se din cânt
Simți, din sânge, flăcări că se-adună,
Și-n glas, în vorbe, 'n pâine și pământ,
Dogoarea cerului străbună.

Și o lumină nouă'n viața lui,
Și o chemare din Țării si noapte -
Și'n toate glasul nu stia al cui,
Și un îndemn de semne și de șoapte

Nemaiștiute, nemaiîncercate
Ce se iscau și se topeau în salbe,
Că lua văzduhul chipuri aripate
Și se'ngrosau într'însul forțe albe.

Se ridicau talaze mari de mare,
Frunza suna ca zalele, și-o zare
Era ca o tipsie izbită de săgeți.
Murmur de fier și suier de urale,
Într'o urzire crâncenă de vieți,
De lănci împiedecate în zăbale.

Acum s'a dus dusmanul să-l răpuie :
Ori să-l înece'n sânge si'n vâltoare,
Ori bezna lui zidită să descuie -
În stare și de milă, dar si de necruțare -

Cum va voi, căci vrednicul urmaș
Al lui Ștefan si Țepes împreună,
Ridică și altare din stei pentru vrăjmas,
Dar si țepoaie'nalte, cu proțăpirea bună.

Tu, Țară, -asteaptă cântecele iar
Să se strecoare'n ramuri liniștit,
Din răsăritul mare'n asfințit,
De la hotar până'n hotar.


Tudor Arghezi a fost unul dintre intelectualii de marcă din perioada interbelică care nu a avut simpatii legionare.Deși la început scriitorul a avut de suferit din cauza comuniștilor veniți la putere(anii 1945-1948),în perioada 1952-1967 poetul va fi "reabilitat" treptat, la sugestia lui Gheorghe Gheorghiu Dej, este distins cu premii și titluri, ales membru al Academiei Române, sărbătorit ca poet național la 80 și 85 de ani. S-a bucurat de mari avantaje în regimul comunist, ca și Mihail Sadoveanu, colaborând cu autoritățile și scriind poezii sociale pe placul acestora.Poezia de mai sus se pare că a fost scrisă la scurt timp după tragica dispariție a lui Corneliu Zelea Codreanu,atunci când o țară întreagă a intrat în stare de șoc și de emoție profundă.